<%
pID=Request.QueryString("ID")
Set cnn = CreateObject("ADODB.Connection")
Set rs = CreateObject("ADODB.Recordset")
cnn.open "Provider=Microsoft.Jet.OLEDB.4.0; Data Source=D:\web\beatificazione\DB\DBTestimonianze.mdb"
rs.open "SELECT * FROM Testimonianze WHERE (ID =" & pID*1 & ")",cnn,1,3
if not(rs.BOF and rs.EOF) then
rs.MoveFirst
do while rs.EOF=false
%>
Atentatul
împotriva lui Ioan Paul al II-lea - 13 Mai 1981 şi secretul de Fatima scrise de
Secretarul său
Urmează,
unele citaţii din volumul „ O viaţă cu Karol ”, extraordinara mărturie din
partea Cardinal Stanislaw Dziwisz, omul care pentru câteva decenii a fost
umbra lui Wojtyla.
Publicat de
editura Rizzoli şi de Libreria Editrice Vaticana, este volumul care adună
memoriile actualului Arhiepiscop de Cracovia şi care de fapt este o lungă
conversaţie cu ziaristul Gian Franco Svidercoschi.
Citaţiile
sunt preluate din capitolul al 19-lea („ Acele două împuşcături de pistol ”),
din capitolul al 20-lea („ Dar cine a înarmat acea mână ”) şi din capitolul al
26-lea („ Şi a căzut zidul ”).
* * *
Iată cum
Cardinalul Stanislaw vorbeşte despre „ descoperirea ” unei relaţii între
atentatul din 13 Mai 1981 şi al III-lea secret de Fatima
La Fatima, cu
adevărat Ioan Paul al II-lea nu s-a gândit în zilele imediat următoare
atentatului. Doar mai târziu, după ce şi-a revenit şi recăpătat puterile, a
început să reflecteze asupra acelei, să spunem aşa, coincidenţe. Întotdeauna
data de 13 Mai! O dată, 13 Mai în 1917, ziua primei apariţii a Sfintei
Fecioare la Fatima şi o altă dată 13 Mai ziua în care s-a încercat ca să-l
ucidă.
La sfârşit, Papa
a decis. A cerut să vadă al III-lea „ secret ”, care era păstrat în Arhiva
Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Era pe data de 18 iulie şi dacă nu
greşesc atunci Prefectul acestei Congregaţii era Cardinal Franjo Seper,
care a înmânat două plicuri – un plic cu textul original scris de Sora
Lucia în portugheză şi un alt plic cu traducerea în italiană – şi acestea
preluate de Mons. Eduardo Martinez Somalo, Sostituto la Segreteria
di Stato, le-a adus la Policlinico Gemelli. Erau zilele celei de a doua
internări în spital. Acolo Sfântul Părinte a citit „ secretul ” şi odată ce l-a
citit, nu a mai avut îndoieli. În acea „ viziune ” şi-a recunoscut propriul
destin; s-a convins că viaţa i-a fost salvată, mai mult i-a fost din nou dăruită
datorită intervenţiei Maicii Domnului, protecţiei sale.
Da, este
adevărat, << episcopul îmbrăcat în alb >> a fost ucis, aşa cum a spus Sora
Lucia; în timp ce Ioan Paul al II-lea a scăpat de o moarte aproape sigură. Şi
atunci? Voind, ar fi putut să spună exact acesta? Deci drumurile istoriei, a
existenţei umane, nu sunt cu siguranţă deja stabilite? Şi deci, că există o
Providenţă, o << mână maternă >>, în stare să facă în aşa fel ca să << greşească
>> acela care a îndreptat pistolul său cu certitudinea de a ucide?
<< O mână a
împuşcat şi o altă mână a ghidat glonţul >>, spunea Sfântul Părinte. Astăzi acel
glonţ, care este inactiv pentru totdeauna, este fixat în coroana statuii Maicii
Domnului de la Fatima.
[Pag. 121 – 122]
Cine a înarmat
mâna lui Alě
Agca
Alě
Agca era un ucigaş perfect. Trimis de cineva care credea că Papa ar fi fost
periculos, incomod. De cineva care se temea de el, chiar de Ioan Paul al II-lea.
De cineva care imediat s-a speriat, s-a speriat foarte tare când s-a anunţat că
a fost ales un Papă polonez. Şi deci? Cum să nu te gândeşti la lumea comunistă?
Mergând în sus cum să nu ajungi, la acela care a decis atentatul, cum să nu
ajungi, măcar ca ipoteză la KGB? Trebuiesc considerate toate elementele care
aparţin acelui scenariu. Alegerea unui Papă rău văzut de către Cremlin; prima
întoarcere în Patrie; explozia sindicatului Solidaritatea. Mai mult, în
acel moment, Biserica poloneză era gata să-l piardă pe marele său Primat,
Cardinal Wyszynski, aproape de sfărşitul vieţii sale. Iată: nu duc toate în acea
direcţie? Căile, chiar dacă sunt diferite nu conduc către KGB?
(...) De fapt nu
s-a dat crezare la << pista bulgară >>, nici la celălalte reconstrucţii
vehiculate. Ca aceea cu privire la dispariţia Emanuela Orlandi, despre care
publicaţiile, cu ajutorul vreunui vizionar, ar fi vrut cu tot interesul să
acrediteze ipoteza de o legătură cu atentatul, cu Vaticanul, cu Papa. Dar nu a
fost nici o legătură obiectivă, directă sau indirectă. În schimb era adevărat
doar neliniştea Sfântului Părinte pentru soarta acelei tinere şi solidarietatea
creştinească pentru acea familie în suferinţă.
[Pag. 125 - 126]
Căderea Zidului
din Berlin în 1989 şi revelaţiile de la Fatima
Ioan Paul al
II-lea nu s-a aşteptat la aşa ceva. Da, desigur, considera că acel << sistem >>,
din punct de vedere social nedrept şi economic ineficient, ar fi fost destinat
mai devreme sau mai târziu, la cădere. Dar Uniunea Sovietică continua să rămână
o putere geopolitică, militară, nucleară. Şi deci, fără a se considera un
profet, cum obişnuia să spună în glumă, Sfântul Părinte nu se aştepta că s-ar fi
întâmplat aşa de curând această cădere a comunismului. Şi, mai mult, că ar fi
fost aşa de rapidă şi violentă mişcarea de eliberare.
(...) Sfântul
Părinte a considerat căderea zidului ca fiind una dintre cele mai mari revoluţii
din istorie. Dimpotrivă, a citit-o prin lumina credinţei, a acceptat-o ca o
intervenţie divină. Ca un dar. Pentru el, căderea comunismului şi eliberarea
naţiunilor de sub jugul totalitarismului marxist erau legate fără îndoială de
revelaţiile de la Fatima, la consacrarea lumii şi în mod particular a Rusiei la
Maica Domnului, aşa cum ea însăşi a cerut Bisericii şi Papei. << Dacă vor
accepta cerinţele mele, Rusia se va converti şi vor avea pace; dacă nu, va
revărsa erorile sale în toată lumea ... >>, aşa era scris în primele două părţi
din
<< secret >>. Şi aşa, pe data de 25 martie 1984 în Piaţa Sfântul Petru, în
faţa statuii Maicii Domnului adusă de la Fatima cu acest scop şi în unire
spirituală cu toţi episcopii din toată lumea, Ioan Paul al II-lea a făcut actul
de consacrare către Maria. Fără a numi în mod expres Rusia, dar făcând aluzie
clară către naţiunile care << au mare nevoie >>. În acest mod s-a realizat
dorinţa Maicii Domnului. Şi chiar atunci au început primele episoade de
fărâmiţare în lumea comunistă.
[Pag. 158 - 159]
Din
volumul „
O viaţă cu Karol ”
Cardinal Stanislaw Dziwisz
