Roma, 2 Aprilie 2009

 

Cadou pentru Cer

               

Nu am cunoscut oameni care să nu îşi dorească, fie şi pentru o clipă, să fie ţinta unui cadou, indiferent de mărimea sau substanţa acestuia. Atunci când facem un cadou urmărim să trezim, sub ochii noştri, în celălalt, un sentiment de bucurie şi fericire.

 

 Aveam vreo nouă ani, când într-o zi, plină de emoţie, mama îşi aşternea, cu pixul albastru, scrisul pe prima pagină a unei cărţi pe care avea să mi-o dăruiască spre o eternă fericire. Mi-am citit numele şi am întins bucuroasă mâna să-mi iau în stăpânire cadoul. Mi-a zis cu un glas dulce: „E darul de la mama ta pentru tine. E Testamentul prin care îţi transmit toată bogăţia pe care o posed”. Avea patru asemenea cărţi, câte una pentru fiecare din cei patru copii ai săi. Văd parcă şi acum înscrisul auriu de pe copertă: „CARTE DE RUGĂCIUNI”. Deseori mă aşezam cu cartea în mână lângă ea şi o urmăream printre rânduri, să văd cum şi ce se roagă. De fiecare dată mă invita să o susţin când citea rugăciuni pentru preoţi şi mai ales pentru Sfântul Părinte Papa. Acceptam veselă provocarea fără prea multe întrebări. Şi totuşi, voiam să ştiu măcar ceva despre aceste misterioase personaje: preoţii şi, mai ales, PAPA. Cine e acest Papa?

 

                Răspunsul avea să vină singur când, într-o zi de sâmbătă, mi s-a spus hotărât: „Trebuie să faci curat în sufragerie! Mâine vine părintele să facă liturghie”. M-am pus pe treabă imediat ; pe când curăţam obiectele din vitrină am avut o tresărire căci ochii mi s-au fixat asupra unei fotografii care domina spaţiul vitrinei. Privisem de multe ori acea imagine, dar abia acum remarcam scrisul ce se găsea sub poză: Ioan Paul al II-lea, Papă. Aha, mi-am zis, pentru tine se roagă mama mea! I-am zâmbit papei întrebându-l de ce stă aşa cu mâinile întinse ca un victorios şi mai ales de ce zâmbeşte senin şi cu aşa îndrăzneală. I-am admirat îmbrăcămintea şi am remarcat desigur că era cu mult mai „mare” decât mine. Am aflat mai apoi că, în calitate de papă, nu avea decât cu un an mai mult decât mine, căci se „născuse” ca Papă cu un an înainte de naşterea mea. La începutul pontificatului său, aşa cum aveam să aflu eu mai târziu, el îşi mărturisise public dorinţa de evadare către lume: „Vreau să merg la toţi aceia care se roagă, acolo unde ei se roagă…. Vreau să trec pragul tuturor caselor…” Şi se pare că în casa noastră, dorinţa sa îşi găsise ecoul, căci era prezent în rugăciune – şi putea fi văzut şi în imagine – de fiecare dată, când credincioşii din oraşul meu veneau în acele timpuri în apartamentul nostru pentru a asista la Sfânta Liturghie.

 

                Prea multe despre papa nu ştiam pe atunci, dar asta nu mă împiedica să mă apropii de acea imagine din vitrină şi să-i vorbesc – deşi el tăcea – sau să mă rog pentru el privindu-l şi simţind cum emană, chiar şi din fotografie, căldură umană. Nu ştiu cum au zburat anii, dar aveam douăzeci de ani, când mi s-a spus într-o zi la biserică, – căci acum aveam şi biserică catolică în oraş – că Papa va vizita România şi că eu trebuia să mă implic în organizarea călătoriei enoriaşilor din oraş spre Bucureşti. Cu toată bucuria i-am mobilizat pe credincioşi, i-am „echipat” cu steguleţe şi eşarfe confecţionate de mine şi am pornit să-l întâlnim, şi să-l întâlnesc pe acest neobosit pelerin „papă slav îndrăzneţ ca şi Dumnezeu” (Iuliusz Slowacki). Tresaltă şi acum spiritul în mine la auzul ecoului acelui glas auzit în Parcul Izvor, care sporea parcă în intensitatea vibraţiilor odată cu creşterea temperaturii de afară, rostind cu o neînduplecată siguranţă şi cu o convingere neprefăcută, cuvântul său de bun găsit adresat miilor de suflete aflate de secole în aşteptare.

 

                Cerul se coborâse cu toată bucuria şi strălucirea Sa pe feţele şi în inimile tuturor. Sub dogoarea razelor de soare, dar la umbra plină de suava răcoare a glasului iubirii inimii şi a rugăciunilor Sanctităţii Sale, ne simţeam cu toţii mângâiaţi de însuşi Glasul Tatălui care acum ne vizita şi ne vorbea prin el. Aşa am ajuns a nu ne mai „controla” emoţiile şi a ne exprima dorul de UNITATE în aclamaţiile paşnice prelungite. Mă întrebam unde încape într-o singură inimă atâta iubire, atâta purtare de grijă şi deschidere spre slujire, atâta suferinţă înţeleasă şi împărtăşită. Oare avea altă sursă de hrană sau prin ce putere făcea toate acestea? Un an mai târziu aveam să-l revăd la el acasă, plimbându-se printre valurile de tineri prezenţi la Roma , la jubileul din 2000.

 

                Aceeaşi voce sigură şi fermă, aceeaşi iubire înflăcărată anima şi acum această existenţă ce nu voia să trădeze sau să înşele nicio aşteptare din inimile noastre. S-a unit cu noi în cântecele şi dansurile noastre în acea noapte petrecută împreună la Torvergata, ne-a înălţat împreună cu el, în dimineaţa zilei următoare, în rugăciunea aşezată la picioarele altarului de jertfă şi purtată în zborul spiritului până la tronul lui Dumnezeu. Ne-a hrănit cu Cristos cel Viu, unica bogăţie pe care a moştenit-o prin credinţă, pe care îl predica şi ni-l propunea ca însoţitor pe calea spre Dumnezeu Tatăl. Cu bucuria acelei trăiri unice în modul său de desfăşurare, am revenit în ţară aducând cu mine mesajul său de speranţă în noi, tinerii-viitorul Bisericii. Deşi nu urmăream îndeaproape agenda de lucru a Sfântului Părinte, îl însoţeam zilnic prin rugăciuni particulare şi comunitare. Mă bucuram de fiecare dată când reuşeam să primesc binecuvântarea sa la diferite sărbători.

 

                Îmi amintesc şi de acea zi de sărbătoare când papa, aflat în grea suferinţă s-a adresat celor adunaţi în Piaţa Sfântul Petru, dar de data aceasta le-a vorbit prin însăşi neputinţa sa de a mai articula sunete. Cu siguranţă mesajul său era şi acum acelaşi, ca şi la prima sa apariţie la acea fereastră: „Nu vă temeţi ! Nu vă fie frică!” Cu acea conştiinţă a omului pregătit pentru întâlnirea iminentă cu Dumnezeu, ne încuraja şi pe noi să-i deschidem Celui ce ne vine în întâmpinare: „Deschideţi, deschideţi larg porţile pentru Cristos! Pentru puterea sa mântuitoare! Cristos ştie ce se află înlăuntrul omului. Numai el ştie!” A plecat la scurt timp, Acasă, la Tatăl, ducând cu el, în faţa Divinităţii, toate nevoile şi suferinţele fraţilor săi, dar ne-a lăsat în dar o istorie de viaţă de credinţă vrednică de a fi venerată şi urmată.

 

                În Casa „Sf. Iosif” în care locuiesc mai mulţi copii din România şi unde activez şi eu, a fost marcată trecerea sa la Domnul , prin rugăciune, prin expunerea, în capela casei, a unei picturi de mari dimensiuni ce îl înfăţişa pe Sfântul Părinte, şi împodobirea acesteia cu lumânări şi flori. Cel mai frumos gest a venit din partea unui copil care a rupt cea mai mare şi mai frumoasă frunză, din floarea numită „Palma care plânge” şi a aşezat-o, cât era ea de mare, în picioare, sprijinind-o de rama picturii. Purta în gestul său naiv, plin de iubire curată, o recunoştinţă şi o mulţumire ce sălăşluia în toate sufletele noastre. Mă urmăreşte mereu, mai ales în momentele furtunoase de încercare, imaginea acestui om care, de-a lungul vieţii, cu „încăpăţânare”, s-a agăţat de cruce şi, în numele ei, a înfruntat prin cuvânt şi fapte tot răul ce i-a ieşit în cale. M-a făcut să înţeleg că viaţa are un rost şi, mai mult, are un sens nobil care se găseşte încifrat în misterul Crucii. Aici trebuie să caut traducerea tuturor neînţelegerilor. Mi-a scris astfel, în memoria imaginilor, adresa exactă, pentru a putea expedia orice întrebare: „La picioarele Crucii”. L-am primit, l-am privit, l-am simţit pe acest Papă ca pe un dar divin, căci, într-adevăr, a trăit şi a muncit printre noi şi pentru noi, pentru a ne creşte pentru Credinţă, pentru Viaţă, pentru Fericirea Eternă şi pentru Cer.

 

Mulţumiri Cerului pentru acest dar.

 

Sr. Rita P., Odorheiul Secuiesc (CV) – „Congregaţia Inimii Neprihănite”