Roma,
2 Aprilie 2009
Şansa vieţii mele
Este un privilegiu deosebit să fii
contemporan cu un mare sfânt al Bisericii universale. Cu atât mai mult, mă simt
onorat şi privilegiat că Dumnezeu a înlesnit posibilitatea întâlnirii mele
personale cu acest semn ilustru al iubirii divine. Nu pot să descriu emoţiile şi
bucuria întâlnirii mele istorice, la Roma, în anul 1996, cu Sfântul Părinte,
papa Ioan Paul al II-lea. Aceleaşi emoţii sublime le-am simţit şi la vizita
Sanctităţii Sale în România în luna mai a anului 1999. Nu voi uita niciodată
aceste momente atât de înălţătoare şi pline de aromă divină.
Ori de câte ori gândul îmi zboară
la acele clipe, uit de timp, fac abstracţie de spaţiu şi deodată mă întâlnesc cu
chipul falnic al Sfinţiei Sale, simţindu-l atât de aproape de mine. O, cât de
mult îl iubesc şi-l preţuiesc! Da, observ atât de bine cum Dumnezeu mă priveşte
prin ochii lui, cum însuşi Dumnezeu mă cheamă prin vocea lui puternică şi atât
de caldă să nu-mi fie teamă, dar să înaintez în larg, având încredere în
Providenţă, descoperind zi de zi farmecul şi sublimul Preoţiei.
Părăsesc acest timp al întâlnirii
mele cu Sfântul Părinte din perioada binecuvântată a preoţiei mele şi mă întorc
în timp, poposind în anii seci şi duri, dar atât de importanţi şi necesari ai
formării mele în seminar. Binecuvântată şi plină de har a fost acea zi însorită
de mai, când, citind un articol despre Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea,
l-am observat într-o imagine cu sfântul rozariu în mână şi aplecat cu faţa la
pământ; se ruga, dialoga cu divinitatea în tăcerea sacră a capelei sale
personale. Mărturisesc sincer că acel articol m-a pus în legătură directă cu
Sfântul Părinte. O, ce descriere luminoasă, înălţătoare şi edificatoare pentru
mine! Articolul dezvăluia ceva din viaţa privată a acestui om sfânt. Toţi erau
îngrijoraţi pentru că dispăruse Papa. Unde o fi? Au studiat bine toate locurile
unde ar fi putut fi Sfântul Părinte şi nicăieri nu l-au găsit. Din nou au intrat
în capela particulară a Sanctităţii Sale pentru a verifica fiecare ungher în
parte. Şi unde era? Acolo unde se simţea cel mai bine şi în siguranţă, în faţa
tabernacolului. Trântit cu faţa la pământ, cu rozariul în mână, Sfântul Părinte
se ruga Domnului pentru întreg globul pământesc, oferind pentru fiecare
continent câte un mister din sfântul Rozariu.
Din acel moment, viaţa mea s-a
schimbat radical. Am înţeles bine că drumul meu spre sfânta Preoţie nu e altul
decât cel cu sfântul rozariu în mână şi în spirit. Aşa am înaintat în larg spre
sfânta Preoţie şi, rând pe rând, m-am debarasat de frică sau alte complexe
omeneşti. Prin exemplul său, Sfântul Părinte mi-a pus rozariul în mână şi m-a
învăţat cu mare spirit şi tact pedagogic să iubesc şi să trăiesc această sfântă
rugăciune. De fapt, Dumnezeu a fost acela care, prin exemplul suveranului
pontif, mi-a deschis ochii pentru a vedea bine drumul spre sfânta Preoţie.
Cum să nu-l preţuiesc atât de mult
când mă gândesc la binele pe care mi l-a făcut. Cum să nu-l iubesc pe acest om
al lui Dumnezeu, care mi-a pus în mână sfântul rozariu, arma fericirii şi a
mântuirii mele. Cum să nu vorbesc şi să dau mărturie despre acest monument de
credinţă care mi-a schimbat total optica gândirii şi a vieţii mele? Cât de slabe
însă, sunt cuvintele mele şi cât de neputincios mă simt acum când vreau să scot
în evidenţă calităţile şi demnitatea acestui om al lui Dumnezeu!
Iată motivul pentru care, Doamne,
cad în genunchi înaintea maiestăţii Tale, recunoscând cu umilinţă neputinţa mea
de a vorbi despre acest ilustru şi brav papă, care a cucerit lumea întreagă şi
cerul cu spiritul lui non violent, plin de iubire şi viaţă divină. Mă închin
Ţie, Stăpân peste toate şi-Ţi cer cu insistenţă Lumină, mai multă Lumină!
Decan Pr. Toma
E.,
Săbăoani (NT)
